Intotdeauna am fost mai inspirata cand am scris in el,decat oriunde altundeva.Stiu ca m-am oprit din a scrie.Cateodata nu mai vad rostul.
Mi-am trecut degetele peste iubitul meu,vechiul meu jurnal,care miroase acum a vechi.Ma simt de parca as citi o poveste.Povestea oricui,dar nu a mea.Nu recunosc personajele,sentimentele,iar intamplarile mi se par vagi,parca desprinse dintr-o alta realitate.
Stiu ca intotdeauna mi-a placut sa scriu.Sa scriu ce simt?Nu sunt atat de sigura ca am facut asta.Cuvintele nu par sa fie ale mele.Si totusi,sunt.Cuvinte dintr-un trecut atat de indepartat,incat par sa fie desprinse din alta viata.
Intotdeauna mi-a fost mai usor,mult mai usor sa scriu despre suferinta,pierderi si iubiri neimpartasite.Poate ca aceste pagini sunt rodul fabulatiei.
Intr-un anumit moment al vietii mele,mi-am silit inima sa iubeasca.Mi-am silit sufletul sa-mi pacaleasca inima ca iubeste.Mi-am silit trupul sa atinga,sa sarute,sa rosteasca cuvinte dulci,totul in cautarea suferintei.Gustul fiecarei amagiri,fiecarei nopti nedormite sau lacrima prelinsa pe obraz...il simt si acum,vag.Atunci nu ma puteam satura de gustul dulce-amar al razvratirii impotriva sentimentelor pe care, acum,nu le mai recunosc.
Mi-e dor sa ma exprim libera,fara frica de a fi judecata,fara frica ca as putea supara sau amagi pe cineva cu cuvintele mele.mi-e dor sa ma regasesc pe mine,pentru ca am pornit candva in cautarea unei noi fiinte,care sa-mi semene.Sa aibe ochii mei,parul meu,buzele mele,dar sa nu fiu eu.O fiinta puternica,vanitoasa si orgolioasa.Am gasit-o.De ce nu ma bucura acest lucru?De ce nu ma simt eu?

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu